Foarte puține modele din istoria aviației se pot compara, ca notorietate și importanță, cu legendarul Supermarine Spitfire, avionul care a salvat Marea Britanie de invazia germană în Al Doilea Război Mondial. Spitfire era, la începutul WW2, printre foarte puținele arme competitive de care dispuneau britanicii după 20 de ani de neglijare a sectorului militar. Acest avion a jucat rolul-cheie în Bătălia pentru Anglia, din toamna lui 1940, când a reușit să facă față cu brio atacurilor Luftwaffe, împiedicându-i pe nemți să realizeze superioritatea aeriană necesară debarcării în insulă.
Povestea acestui avion elegant, rapid, foarte manevrabil și puternic înarmat începe în 1935, când designerul Reginald J. Mitchell, de la producătorul de avioane Supermarine, s-a apucat să proiecteze un nou tip de aparat de luptă. Supermarine era deja o companie cu mare experiență, produsese în special hidroavioane care stabiliseră noi recorduri mondiale.
Noul tip de avion conceput de Mitchell avea o siluetă subțire, aerodinamică, și aripi eliptice, care asigurau o portanță excelentă. Pe acest aparat a fost instalat un motor Rolls-Royce cu 12 cilindri în V.
O apariție providențială: zborul inaugural al primului prototip a avut loc în martie 1940, cu două luni înaintea Bătăliei pentru Franța și 5 luni înaintea Bătăliei pentru Anglia
Prototipul a zburat prima oară pe 5 martie 1940, cu foarte puțin timp înainte de începerea Bătăliei pentru Franța. Performanțele noului avion au fost absolut senzaționale, astfel că Ministerul Aerului din Marea Britanie a comandat imediat 370 de aparate Spitfire Mark I (Model I).
Câteva luni mai târziu, în august 1940, când începea Bătălia pentru Anglia – atacul aviației germane asupra insulei –, în dotarea RAF (Forțele Aeriene Regale) se aflau deja 19 escadrile echipate cu Spitfire. În total, 370 de avioane.
Spitfire a fost avionul providențial pentru Marea Britanie. La acea oră, în RAF predomina încă Hurricane, un avion cu performanțe mai modeste, care nu putea face față excelentelor Messerschmitt Bf 109 ale germanilor. Lordul Beaverbrook, prietenul noului premier britanic Churchill, a fost pus să supervizeze și coordoneze producția de război, acesta reușind minunea de a crește brusc producția de Spitfire în toiul Bătăliei pentru Anglia, în timp ce fabricile de avioane din sudul țării erau puternic bombardate de germani. În intervalul august-septembrie s-au produs 450 de Spitfire, singurul tip de avion de vânătoare care putea înfrunta cu succes Me Bf 109.
Marele duel cu Messerschmitt Bf 109 a decis soarta Bătăliei pentru Anglia. Rivalitatea dintre cele două avioane a continuat până la sfârșitul războiului
De fapt, Bătălia pentru Anglia și perioada care a urmat, până la sfârșitul războiului, a fost despre această rivalitate legendară Spitfire – Me Bf 109. Între cei doi producători a fost o cursă a înarmărilor care a dus la modernizări succesive și îmbunătățiri ale acestor avioane până la sfârșit: noi motoare, noi arme, noi ajustări ale cockpitului etc.
Versiunea Spitfire Mark I era, în 1940, mai puțin înarmată decât inamicul său din acel moment, Me Bf 109E, dar putea să urce mai repede și era mai agilă. Bf 109 era mai performant la latitudini înalte, în timp ce Spitfire era superior la înălțimi mai mici.
După momentul-cheie din toamna lui 1940, producția de Spitfire a continuat să ia amploare pe parcursul întregului război. S-au produs noi și noi variante îmbunătățite.
Primul model produs în masă a fost Spitfire Mark V (Spitfire V), din care s-au fabricat nu mai puțin de 6.664 de exemplare. Cu această ocazie s-a introdus armamentul variabil pe aripi, inovație păstrată și pe modelele următoare.
De exemplu, modelul A avea 8 mitraliere calibrul 7,7 mm montate pe aripi, în timp ce modelul B avea două tunuri de calibrul 20 mm și 4 mitraliere de 7,7 mm. Modelul C avea 4 tunuri de calibrul 20 mm, iar modelul E avea două tunuri de 20 mm și 5 mitraliere de 12,7 mm, precum și o încărcătură (de obicei bombe) de 454 de kilograme).
Primul avion britanic care a reușit să doboare un Messerschmitt 262
Începând din primăvara lui 1941, deja escadrilele de Spitfire V au început să traverseze regulat Canalul Mânecii în raiduri deasupra Franței ocupate. Până la sfârșitul acestui an, Marea Britanie avea echipate cu Spitfire 43 de escadrile.
Începând din 1942, Spitfire avea să întâlnească pe ceruri un alt inamic apărut în tabăra germană, foarte puternicul Focke Wolf FW 190.
În ultimii trei ani de război, versiunea cel mai des întâlnită la Spitfire a fost Mark IX, care avea o elice cu 4 pale și instalat un motor Rolls-Royce Merlin de 1.665 cai-putere. Acest model reușea să ajungă la viteza maximă de 658 de kilometri/oră la o altitudine de 7.626 metri.
Modelul Spitfire Mark XIV a apărut chiar înainte de finalul războiului. I se montase o nouă elice cu 5 pale și o capotă în formă de picătură de apă sub care se instalase un nou motor – Griffon cu 2.050 cai putere, capabil să propulseze avionul cu 717 kilometri/oră.
Un Spitfire Mark XIV a avut onoarea de a fi primul avion britanic care a reușit să doboare un Messerschmitt 262 – primul avion cu reacție operațional din istorie.
Extraordinar de versatil, Spitfire a fost adaptat pentru a fi folosit în nenumărate misiuni, inclusiv de vânătoare-bombardament și pe portavioane
Spitfire a fost nu doar un avion apărut providențial la locul și momentul potrivit, un vânător rapid, manevrabil și fiabil, ci și deosebit de versatil. Britanicii l-au modificat pentru alte scopuri. Instalarea unor rezervoare suplimentare largabile (erau aruncate după ce se consuma benzina din ele) i-au mărit uriaș raza de acțiune, făcându-l capabil să îndeplinească misiuni până în inima Germaniei. A fost transformat și în avion multirol montându-i-se bombe sub fuselaj. De asemenea, a fost folosit ca avion de recunoaștere prin montarea unor camere foto. S-a reușit adaptarea sa pentru a decola și ateriza pe portavioane.
Această ultimă versiune a primit numele Seafire, a fost produsă începând cu ianuarie 1942 și s-a ajuns la fabricarea a 2.556 de aparate de acest tip.
Spitfire n-a fost folosit doar de RAF, fiind livrat tuturor forțelor aeriene din tabăra aliată în WW2 (inclusiv americanii și sovieticii au primit astfel de avioane).
Producția a fost oprită în octombrei 1947, doi ani și ceva după terminarea războiului. În total, s-au fabricat 20.351 de aparate Spitfire, aici fiind incluse 20 toate cele 20 de modele și variante produse.
Principalele informații despre avionul Supermarine Spitfire provin din volumul „Weapons of World War II“, scris de Alexander Ludeke.
CITIȚI ȘI:
- Artilerie. Germania: tunurile antiaeriene Flak 18 și 36 calibrul 88 mm
- Avioane. Statele Unite: Chance-Vought F4U Corsair
- Avioane. Franța: Morane-Saulnier M.S. 406
- Avioane. Germania: Junkers 87 Stuka
- Blindate. Germania: tunul autopropulsat Hummel
- Avioane. Germania: Messerschmitt Bf 109
- Avioane. Uniunea Sovietică: bomardierul Tupolev SB-2
- Blindate. Germania: tancul King Tiger (Tiger II)
- Avioane. Japonia: Mitsubishi A6M Rei-Sen (Zero/Zeke)
- Avioane. Italia: Fiat G.55 Centauro (Centaur)
- Avioane. Uniunea Sovietică: Mikoian-Gurevici MiG-1 și MiG-3
- Artilerie. Uniunea Sovietică: obuzierul greu B-4 M 1931 (calibru 203 mm)
- Blindate. Uniunea Sovietică: tancul Iosif Stalin 2 (IS-2)
- Blindate. SUA: tancul greu M26 Pershing
- Blindate. Germania: tancul Panzer VI Tiger
- Blindate. Germania: distrugătorul de tancuri Nashorn
- Blindate. Uniunea Sovietică: distrugătorul de tancuri SU-76
- Blindate. SUA: tancul M4 Sherman
fuzzy
18 aprilie 2023 at 10:53
Foarte interesanta poveste! Spitfire a fost un aparat de lupta esential pentru castigarea razboiului. Putem invata o multime din istoria acestui avion, cum ca eforturile, determinarea si inovatia pot face o diferenta uriasa si poate schimba un razboi. Acest lucru incepe cu Meserii. Mitchell a desenat si aprobat aceasta minune de avion care a salvat Marea Britanie de extermninarea de catre germani. Foarte bine explicat!
Matei Udrea
19 aprilie 2023 at 8:01
Da, într-adevăr, Spitfire a fost un avion determinant în Bătălia pentru Anglia, dar și ulterior. Memoriile asului francez Pierre Closterman sunt foarte interesante. El a pilotat Spitfire din 1940 până în 1944, când a trecut pe Tempest.